Cântecul nopții veghează prin odaie,
un dans ți-e conturul pe alb răsfirat,
bătaia din piept, un șuvoi tremurat
când brațu-mi curbura din coapsă-ți îndoaie.
Rătăcită atârnă luna peste prag,
surd în argint sună-n aer funigei,
în unu din doi ne topim printre ei,
când tăcerile mor și îmi spui că-ți sunt drag.
Lumina din lustră e mută și oarbă,
se strânge-n cuvinte încolăcită,
buza-mi fierbinte de tine lipită
e setea ce-ncearcă fântâna să-ți soarbă.
Ne murmură ore prin carne și oase,
suspine se-aprind și scânteie prin sânge.
Când palma îmi arde și sânul ți-l frânge,
par stele-n fereastră mai mari și mai joase.
Tăciunii se sting rând pe rând în cenușă…
Hai, spune-mi iubito, mai spune-mi odată,
povestea aceea, povestea ciudată,
povestea cu-odaia lipsită de ușă!…
