de trunchiuri rătăcite-n toamnă,
mesteceni par pierduți în tundra
din albul ce le dă s-adoarmă.
Măceșe roșii râd din buza
potecilor urcate-n lună,
în piept îmi bate-aramă frunza,
din soarele ce stă s-apună.
E cerul din cenușă-un turn,
se-nnoadă în ferestre ploaia,
spirale-n umedul nocturn
ascund luminii vâlvătaia.
Urcată-i lumea într-o turlă
cu bronzul vremii prins în clopot
ce-n limbi de vânt prin mine urlă,
în plânsete de nori în ropot.
Ascult! Pădurea-n noapte zboară
și umbrele-i îmi par străine,
când foșnete mă împresoară
de frunze-nmormântate-n mine.
Respiră aburii din humă,
argint în verde sună goarna
și cu inelele de brumă,
mă logodesc prin crengi cu iarna...
